2.4.6 Sursele de finantare ale intreprinderii

Capitolul nr. 2 – Initiatii sau „DO IT SELF” – Cei singuri

Postat de TRAIAN pe 16 iulie 2010
SURSELE DE FINANTARE ALE ÎNTREPRINDERII

Politica de finantare a întreprinderii trebuie sa selecteze sursele de finantare a intreprinderii pentru a asigura buna sa functionare, performantele acesteia prezente si viitoare.

Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, sursele de finantare pot fi:
– finantari din fonduri proprii (autofinantarea, cresteri de capital);
– finantari prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail).

Din punct de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung cuprind:
– finantari interne (autofinantarea);
– finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse)

1. Autofinantarea
Autofinantarea este cea mai raspândita forma de finantare si presupune ca întreprinderea sa îsi asigure dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse o parte a profitului obtinut în exercitiul expirat si fondul de amortizare, urmarind atât acoperirea necesarului de înlocuire a activelor imobilizate cât si cresterea activelor de exploatare.
Autofinantarea este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate care vor ramâne în mod permanent la dispozitia întreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.

Autofinantarea globala are doua componente: autofinantarea de mentinere si autofinantarea neta .

Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze în viitor cheltuielile pentru mentinerea potentialului productiv, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de productie si acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare a autofinantarii de mentinere sunt amortizarile normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) si provizioanele.

Autofinantarea neta este partea din autofinantarea bruta din care se formeaza sursele proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite având ca efect o crestere a patrimoniului.

Autofinantarea neta se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fonduri proprii, adica din profitul care ramâne dupa participarea angajatilor la profit si remunerarea asociatilor sau actionarilor. Partea din fondul de amortizare care depaseste deprecierea reala a imobilizarilor poate constitui de asemenea o sursa a autofinantarii nete.

Trebuie precizat ca amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii : marind costurile cu amortizarea se micsoreaza profitul si invers, astfel încât nu se poate conta pâna la urma decât pe resursele generate din exploatare.

În schimb, prin politica de amortizare practicata exista posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mic sau mai mare în functie de nevoile întreprinderii.

Principalele avantaje oferite de autofinantare sunt:
– constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila de fonduri;
– autonomia financiara asigurata prin autofinantare permite întreprinderii independenta de gestionare fata de organismele financiare si de credit;
– asigura întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investitiilor, cu conditia realizarii unor investitii utile, profitabile;
– permite frânarea îndatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare;
– permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii financiare (autofinantarea neta / capitalul propriu);

– reprezinta factorul hotarâtor în asigurarea accesului pe piata de capital si atragerea de noi capitaluri din afara întreprinderii.

Cu toate aceste avantaje oferite de autofinantare, nu trebuie exagerat în aceasta directie deoarece în situatia în care rentabilitatea economica a întreprinderii este superioara ratei dobânzii practicata pe piata financiara, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat si capitalul propriu este mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii creste.

Decizia de autofinantare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi cum sunt fiscalitatea, restrictiile privind accesul pe piata de capital si diverse constrângeri juridice.

Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiilor de încasari si plati efectuate de întreprindere într-o perioada de timp, având în vedere si incidenta fiscala.

Pentru determinarea capacitatii de autofinantare se au în vedere atât variabile economice cât si variabile financiare, punctul de plecare fiind excedentul brut din exploatare (EBE).

Marimea autofinantarii degajata de o întreprindere joaca un puternic rol de semnalizare a performantelor acesteia. Ea indica potentialilor investirori ai întreprinderii daca aceasta este capabila sa utilizeze eficient capitalurile încredintate si sa le asigure o remunerare atragatoare.

Pentru creditori marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica nivelul capacitatii de rambursare precum si nivelul riscului de neplata.

2. Finantarea pe termen lung din surse externe

Capacitatea de autofinantare este adesea insuficienta pentru acoperirea necesitatilor de finantare ale întreprinderii, astfel încât se apeleaza la surse externe de capital:
– proprii – prin noi aporturi de capital (în numerar si/sau în natura) sau prin subventii de la buget;
– împrumutate – prin emisiuni si vânzari de obligatiuni si/sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu si lung;
– închiriate – cu posibilitatea cumpararii ulterioare, la un pret prestabilit a activelor fixe (leasing).

2.1 Cresteri de capital

Orice constituire de societate comerciala presupune un aport initial de capital care permite începerea activitatii, efectuarea primelor cheltuieli de investitii si exploatare si, totodata, reprezinta o conditie pentru angajarea de credite.

Capitalul initial al societatilor pe actiuni este divizat în parti egale concretizate în actiuni, a caror valoare nominala este egala cu raportul între capitalul adus de actionari si numarul de actiuni create.
Ulterior numarul de actiuni poate fi sporit prin noi aporturi în numerar, prin incorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

2.1.1 Actiunile si tehnica emiterii actiunilor

Actiunea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata si care le ofera actionarilor dreptul la distribuirea profiturilor sub forma de dividende.
Actionarii care doresc sa-si recupereze capitalurile avansate nu se pot adresa societatii pentru restituire, în schimb pot vinde actiunile la bursa.

– capacitatea de autofinantare potentiala;
– capacitatea de autofinantare reala;
– impozitul pe profit;

Actiunile nu aduc venituri certe, marimea dividendelor anuale depinzând de rezultatele financiare ale societatii comerciale si de decizia de distribuire de dividende.

În conformitate cu decizia fondatorilor societatii, în statutul acesteia sunt consemnate diferitele drepturi (privilegii) atribuite detinatorilor de actiuni, si anume:

– privilegiul de vot este atasat actiunii si nu cumparatorului initial, astfel încât el se transfera fiecarui detinator succesiv în cazul cand actiunile circula prin vânzare-cumparare. Dreptul de vot se exprima în adunarea generala a actionarilor si în consiliul de administratie;
– privilegiul de dividend – reflecta faptul ca dreptul de dividend exista pentru toate actiunile, dar acest drept nu este egal pentru toate categoriile de actiuni. Privilegiul de dividend ofera certitudinea primirii dividendelor chiar în cazul în care profitul total afectat distribuirii nu ajunge pentru toate actiunile existente.

Aceasta înseamna ca acest tip de actiuni au drept prioritar de dividend. Privilegiul de dividend garanteaza stabilitatea veniturilor anuale dar nu permit cresterea randamentului peste procentajul stipulat expres în actiune (spre deosebire de actiunile ordinare);
– privilegiul de dividend cumulativ – ofera actionarilor posibilitatea de a primi retroactiv dividende si pentru anii în care nu s-au facut distribuiri, în primul an în care se repartizeaza dividende. În aceste cazuri, dividendul retinut se plateste cu prioritate, apoi, în limita profitului destinat distribuirii, urmeaza sa fie remunerate celelalte actiuni fara privilegiu de dividend cumulativ;
– privilegiul de participatie – se ataseaza numai actiunilor cu privilegiu de dividend si permite actionarilor sa primeasca un dividend aditional, cu conditia ca suma totala a distribuirilor din profit sa fie satisfacatoare pentru a permite detinatorilor de actiuni fara privilegiu de dividend sa-si primeasca sumele cuvenite.

Actiunile cu privilegiu de participatie pot fi de doua feluri:
– actiuni cu participatie integrala – asigura detinatorului un randament superior sau egal cu cel al actiunilor fara privilegiu de dividend;
– actiuni cu participatie partiala – presupun o limita a cresterii randamentului lor.
– privilegiu de conversiune – da posibilitatea de a schimba o actiune detinuta contra unei alte actiuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu emis de aceeasi societate;

– privilegiu de rascumparare – constituie o derogare de la regula generala conform careia capitalul social este permanent si nu poate fi retras de catre actionari. Acest privilegiu da posibilitatea societatii de a rascumpara unele actiuni eliminând pe detinatorii lor ca proprietari.

Pentru aceasta trebuie precizate perioada în care se poate efectua rascumpararea, pretul de rascumpararea si de asemenea cine are initiativa rascumpararii – societatea sau actionarul.

Tehnica emiterii actiunilor
Suplimentarea capitalului social poate avea loc si prin emiterea de actiuni noi identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le confera. Vechii actionari au dreptul preferential de subscriere la dezvoltarea capitalului, drept ce poate fi utilizat sau poate fi vândut deoarece ofera avantaje financiare.

Capitalul suplimentat în acest fel este egal cu numarul de actiuni emise * pretul de emisiune. Pretul de emisiune (PE) fiind pretul la care se vând noile actiuni, trebuie stabilit între valoarea nominala (VN) si cursul vechi (C).

Pretul de emisiune trebuie stabilit astfel încât sa fie suficient de mic fata de curs (pentru ca la data emisiunii sa se situeze sub curs si sa nu fie prejudiciata operatiunea de plasare) si suficient de mare fata de valoarea nominala (pentru a obtine fonduri suplimentare peste capitalul social).

Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala reprezinta prima de emisiune care aduce avantaje financiare întreprinderii.
Pentru cresterea capitalului în numerar exista doua posibilitati:
– cresterea valorii nominale a vechilor actiuni;
– emiterea de noi actiuni.

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atât datorita dispersiei actionarilor în teritoriu cât si necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri.

Emisiunea de noi actiuni presupune lansarea actiunilor pe piata la dispozitia oricarei persoane interesate, cu respectarea dreptului preferential al vechilor actionari.

Dreptul preferential de subscriere este egal cu diferenta dintre cursul vechi al actiunilor si noua valoare bursiera atinsa dupa efectuarea emisiunii.

Teoretic, dreptul preferential de subscriere se vinde împreuna cu actiunea veche de care este atasat. În realitate, de la începutul perioadei de subscriere, drepturile preferentiale de subscriere se detaseaza de vechile actiuni si se negociaza pe o piata separata – piata drepturilor de subscriere.

Subscrierea propriu -zisa se poate realiza în doua feluri:

– subscriere ireductibila – operatiunea are loc în virtutea dreptului preferential de subscriere;
– subscriere reductibila – când dupa expirarea perioadei de subscriere ramân actiuni nesubscrise ce vor fi atribuite de consiliul de administratie fie unor actionari ce au facut în prealabil optiuni fie altor cumparatori.

Plasarea actiunilor catre public se face prin ghiseele bancilor care efectueaza toate operatiunile de casa specifice emisiunii.

Banca poate garanta emisiunea, respectiv se angajeaza sa cumpere actiunile ce nu pot fi plasate în perioada de subscriere (o emisiune pentru a fi juridic valabila trebuie sa fie integral subscrisa). Pentru acordarea acestor garantii, bancile se pot asocia în sindicate bancare în vederea acoperirii sumelor totale de subscriere.

Garantarea subscrierii si celelalte servicii bancare legate de consultanta, furnizarea de informatii si îndrumare au caracter oneros: banca percepe comisioane de garantare, de organizare si punere în aplicare a emisiunii, comisioane de casa pentru colectarea subscrierilor etc.

Emisiunea de noi actiuni, respectiv cresterea numarului de actiuni, presupune si unele riscuri pentru actionari:

– risc de pierdere – dupa emisiune profitul total al societatii nu creste, astfel încât chiar daca suma totala obtinuta de actionari este aceeasi, randamentul / actiune scade ca urmare a cresterii numarului de actiuni;
– risc de putere – actionarii vechi care nu îsi procura actiuni noi îsi slabesc puterea de influenta (vot) asupra societatii, corespunzator scaderii relative a numarului de actiuni pe care le detin.
– dreptul de subscriere
N – nr. actiuni vechi;
n – nr. actiuni noi;
C – cursul actiunilor;
P – pretul de emisiune

2.1.2 Cresteri de capital prin încorporarea rezervelor
O parte a profitului anual obtinut de societate este utilizata pentru constituirea si sporirea rezervelor. Când aceste rezerve ating un anumit nivel, societatea poate decide încorporarea lor în capitalul social emitând noi actiuni care se distribuie gratuit actionarilor.

Cresterile de capital prin încorporarea rezervelor nu aduc resurse noi pentru societate, fiind o operatiune fara flux financiar întrucât si pâna la încorporarea în capitalul social întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.
Fiecare actionar dispune dupa încorporare de mai multe actiuni însa profitul se va împarti în functie de numarul de actiuni, astfel încât daca profitul total nu creste randamentul / actiune scade.

Sub aspect tehnic, operatiunea de cerstere de capital prin încorporarea rezervelor se poate realiza în doua variante:
– prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni;
– prin emisiunea de noi actiuni de aceeasi categorie si valoare nominala cu cele vechi.

Distribuirea gratuita de actiuni catre actionarii existenti nu este decât aparenta pentru ca rezervele le apartin acestora de drept. Emisiunea actiunilor distribuite gratuit determina o scadere a valorii bursiere a actiunilor.

Dreptul de atribuire, teoretic, este egal cu diferenta dintre valoarea bursiera a unei actiuni înainte si dupa emisiune.

Deci se poate spune ca dreptul de atribuire este un drept de subscriere pentru care pretul de emisiune este zero. Atribuirea de actiuni face ca, în principal, situatia capitalului actionarilor sa nu se modifice; ceea ce se pierde prin micsorarea valorii bursiere a actiunilor se recupereaza prin primirea de noi actiuni. În acelasi timp exista si posibilitate ca pe viitor remuneratia totala a actiunilor sa creasca.

Puterea de influenta a actionarilor nu se modifica în cazul atribuirii de actiuni întrucât fiecare actionar primeste actiuni noi proportional cu cele vechi detinute. În schimb, daca se produce o conjunctura favorabila la bursa de valori si cursul actiunilor înregistreaza cresteri, actionarii îsi vor spori câstigurile tocmai ca urmare a numarului sporit de actiuni de care ei dispun.

Distribuirea gratuita de actiuni determina cresterea încrederii actionarilor în viabilitatea întreprinderii, manifestata prin tendinta pastrarii capitalului, ceea ce diminueaza riscul scaderii valorii actiunilor.

Cresterile de capital prin încorporarea rezervelor contribuie, de asemenea, la consolidarea încrederii partenerilor de contract si a bancilor în întreprindere.

2.1.3 Cresteri de capital prin conversiunea datoriilor
Acest tip de operatiune este prprie marilor societati pe actiuni care au efectuat emisiuni de obligatiuni convertibile în actiuni. Emisiunea de obligatiuni convertibile în actiuni se poate realiza numai de societati care au cel putin doi ani vechime si doua bilanturi aprobate. Cu prilejul emisiunii se stabileste termenul în care se poate face conversiunea si care de regula nu depaseste 5 ani din momentul emisiunii, precum si ratia de conversie ce va fi utilizata.

Obligatiunile convertibile au o remuneratie mai slaba decât alte tipuri de obligatiuni tocmai ca urmare a clauzei de conversiune care poate aduce detinatorilor câstiguri substantiale în viitor.

Convertirea obligatiunilor în actiuni provoaca o crestere de capital fara flux financiar pozitiv. Pe total sursele societatii ramân aceleasi numai ca împrumutul obligatar revine acum capital social. În urma acestui proces, creantierul pierde calitatea de obligatar si devine actionar.

Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a dobânzii mai scazuta decât împrumuturile obligatare clasice.

Pentru subscriitor, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca achizitionarea lor se face la un pret fixat în prealabil si, de asemenea, ca ofera un venit minimal sigur (cuponul).

Investitia este apropiata de cea în actiuni însa prezinta un regim fiscal mai avantajos propriu obligatiunilor si, în plus, randamentul obligatiunilor convertibile în actiuni este superior actiunilor.

Obligatiunile convertibile în actiuni sunt niste instrumente financiare care, sub aspectul continutului lor, se situeaza între a ctiuni si obligatiuni.

2.2 Finantari prin angajamente la termen

Finantarile pe termen lung prin îndatorare sunt, în toate cazurile, finantari externe. Ele pot fi realizate:
– direct – când întreprinderea se împrumuta pe piata financiara direct de la cei care au lichiditati de plasat (împrumutul obligatar);

– indirect – când detinatorii de lichiditati si cei cu necesitati de finantat apeleaza la intermedierea bancilor si a altor institutii financiare specializate (credite bancare, leasing).

2.2.1 Împrumutul obligatar
Împrumutul obligatar reprezinta o forma deosebita a creditului pe termen lung care consta în emisiunea si vânzarea publica a obligatiunilor.

Obligatiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe actiuni, institutie guvernamentala sau municipala a carei rambursare este în mod obisnuit garantata prin bunuri patrimoniale sau ipoteci.

Obligatiunea reprezinta un drept de creanta asupra capitalurilor împrumutate unei societati, fiind în ultima instanta un împrumut acordat de o masa de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primeste un înscris care se numeste certificat de obligatiune sau, mai simplu, obligatiune în care este înscrisa valoarea nominala.

Obligatiunile sunt valori mobiliare emise în diferite sume si pot fi transmise liber de la un detinator la altul prin negociere pe piata bursiera sau extrabursiera. Obligatiunile nu confera detinatorilor nici o putere de decizie în societatea respectiva si nici nu permite acestora sa beneficieze de cresterea societatii asa cum se întâmpla în cazul actiunilor.

Împrumuturile obligatare au, în principal, un cost de procurare mai mic decât subscrierea la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor.

Obligatiunile se împart în doua mari grupe:
– obligatiuni ordinare cu dobânda constanta sau cu dobânda variabila;
– obligatiuni convertibile.

În afara acestor grupe principale de obligatiuni, pe piata capitalurilor se mai întâlnesc: obligatiuni negarantate, obligatiuni înmatriculate, obligatiuni înseriate, obligatiuni cu fond de amortizare, obligatiuni cu venit variabil, obligatiuni participative, obligatiuni cu cupon zero, obligatiuni asimilabile, obligatiuni perpetue, obligatiuni speciale cu cupon de reinvestire, obligatiuni cu warrant, obligatiuni deschise.

În efectuarea unui împrumut obligatar pot interveni urmatoarele parti:

– fiduciarul – înlocuieste masa creditorilor în relatiile cu societatea emitenta actionând în numele acestora, verificând îndeplinirea obligatiilor societatii privind respectarea garantiilor împrumutului, plata cu regularitate a cupoanelor, precum si amortizarea la timp a obligatiunilor;
– curtierul – vânzarea obligatiunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier asu a mai multor curtieri de valori mobiliare care cunosc piata financiara fiind cei mai în masura sa plaseze obligatiunile, adica sa gaseasca fonduri de împrumut
– banca – toate operatiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar se efectueaza prin intermediul ghiseelor bancare: varsarea sumelor de cumparatorii obligatiunilor, plata periodica a cupoanelor, amortizarea la scadenta a obligatiunilor. Pe lânga operatiile de trezorerie, banca mai poate juca un rol important si pe linia operatiilor de consulting si de garantare a împrumutului;
– comisia de valori mobiliare – este un organism juridic care supravegheza operatiunile cu valori mobiliare.

Toate emisiunile de obligatiuni trebuie înregistrate la aceasta comisie; prin intermediul ei emitentul difuzeaza un prospect catre toti cei interesati sa achizitioneze obligatiuni, în care se detaliaza scopurile împrumutului, suma totala a acestuia, numarul si valoarea nominala a obligatiunilor, caracteristicile împrumutului, precum si situatia financiara a emitentului în momentul care precede împrumutul

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:
– marimea împrumutului obligatar;
– valoarea de emisiune;
– marimea dobânzii;
– durata si modalitatea de rambursare.

Marimea împrumutului obligatar se stabileste în functie de necesitatile de finantare a întreprinderii, de capacitatea de rambursare, dar si de oferta de capitaluri de pe piata financiara.

Valoarea de emisiune reprezinta valoarea platita de catre subsciitori în momentul emiterii obligatiunilor. Valoarea de emisiune a obligatiunilor poate fi:
– egala cu valoarea nominala la paritate;
– mai mica decât valoarea nominala subpari
– mai mare decât valoarea nominala
Diferenta dintre valoarea nominala si valoarea de emisiune reprezinta prima de emisiune.

Marimea dobânzii este legata direct de rata dobânzii împrumutului si se plateste în fiecare an la o data stabilita, pe baza unui cupon detasabil din corpul obligatiunii. Rata dobânzii se stabileste de societate împreuna cu fiduciarul în functie de randamentul solicitat de investitori, de rata dobânzii pe piata financiara, de riscul estimat în activitatea societatii si de durata împrumutului.

Dobânda platita de societate (D) pentru fiecare obligatiune se determina aplicând rata dobânzii (R ) la valoarea nominala a titlului emis.

Durata si modalitatea de rambursare
Durata de viata a împrumutului reprezinta timpul cuprins între data emiterii si data rambursarii.

Amortizarea obligatiunilor este operatiunea de rambursare a împrumutului obligatar în conformitate cu scadentele înscrise în contract. Amortizarea împrumutului obligatar se poate realiza în urmatoarele modalitati:

a) amortizarea prin anuitati constante si amortizari variabile
Anuitatea reprezinta suma de bani platita anual, pe operioada determinata, de catre un debitor pentru rambursarea capitalului împrumutat si plata dobânzilor aferente.

Pentru ca anuitatile sa ramâna constante, partea reprezentând capitalul rambursat creste în fiecare an în timp ce partea reprezentând dobânda scade.

Amortizarea anuala = anuitatea constanta – dobânda la împrumutul nerambursat. Acest tip de rambursare determina un cost mai ridicat al împrumutului întrucât amortizarile sunt mai mari catre sfârsitul perioadei de rambursare. Rambursarea se face prin tragerea la sorti a obligatiunilor.

b) amortizarea prin anuitati variabile si amortizari constante (prin serii egale) – presupune rambursarea anuala a unor transe egale din împrumut (un numar egal de obligatiuni).

În acest caz capitalul rambursat este egal în fiecare an iar suma dobânzii scade de la un an la altul. Amortizarea se determina ca raport între valoarea împrumutului si durata acestuia.

c) amortizarea în faza unica sau rambursarea integrala a împrumutului la încheierea duratei împrumutului – presupune ca la sfârsitul fiecarui an sa se plateasca doar dobânzi asupra volumului total al împrumutului.

Aceasta metoda de amortizare este dublata, de regula, de constituirea treptata a unui fond de care se plaseaza de catre societate pentru a aduce remuneratii, fiind folosit în final pentru achitarea împrumutului.

d) rascumpararea prin bursa – prezinta interes atunci când cursul bursier al obligatiunii este inferior valorii de rambursare. În principiu, maxim 50% din numarul obligatiunilor amortizabile într-un an pot fi rascumparate la bursa. Rascumpararea înainte de scadenta a obligatiunilor din initiativa societatii are loc atunci când aceasta poate obtine fonduri mai ieftine din alte surse.

Rambursarea obligatiunilor se face la pretul de rambursare si daca acesta este superior valorii nominale, detinatorul intra în posesia unui beneficiu numit prima de rambursare.

În functie de gradul de risc implicat, pe plan international s-a adoptat un sistem de notatie a obligatiunilor care evolueaza de la AAA pentru obligatiunile cu cel mai înalt grat de securitate pentru obligatar si pâna la D pentru obligatiunile riscante pentru investitor.

2.2.2 Leasingul (credit-bail)
Leasingul sau credit contract de închiriere este o modalitate de finantare prin care întreprinderea utilizatoare a obiectivului de investitii ce se dobândesc nu are calitatea de proprietar ci uzufructier, un fel de chirias în acest contract.

Leasingul este o forma speciala de închiriere a bunurilor imobiliare sau mobiliare prin care chiriasul obtine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finantarea achizitiei acestuia este facuta de societatea de leasing.

Leasingul este o operatiune de finantare care permite întreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fonduri de investitii ci platind o chirie.

Exista doua categorii principale de leasing:

1. Leasing financiar
(leasing de capital) – locatarul (utilizatorul) foloseste bunul pe toata durata vietii sale econom ice, iar locatorul ofera numai servicii financiaer;

2. Leasing operational – locatarul poate folosi bunul numai o fractiune din viata sa economica. La expirarea termenului contractual exista urmatoarele posibilitati:
– utilizatorul returneaza proprietarului bunul;
– bunul este cumparat la o valoare reziduala prevazuta în contract;
– se reînnoieste creditul-contract de închiriere.
– anuitatea;
– valoarea împrumutului;
– procentul de dobânda anuala.

Speak Your Mind

*