2.4.5 Analiza bilantiera a intreprinderii

Capitolul nr. 2 – Initiatii sau „Do it self” – Cei singuri

Postat de Traian pe data de 16 iulie 2010

CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
2.1 Interpretarea financiara a bilantului contabil

A. Activul bilantier

1. Activele imobilizate ale unei societati comerciale au o functionalitate extinsa pe mai multi ani, sub aspect financiar fiind o cheltuiala recuperabila pe mai multe exercitii.

Activele imobilizate cuprind imobilizari corporale, necorporale si financiare:
– imobilizarile corporale se concretizeaza în terenuri, constructii, utilaje, mijloace de transport etc. imobilizarile corporale sunt înregistrate în patrimoniu la pretul de achizitie sau la costul de productie, dar sub aspect financiar nu conteaza decât fluxurile pozitive sau negative pe care acestea le genereaza si nu valorile lor absolute de inventar;

– imobilizarile financiare se constituie în cheltuieli de cercetare-dezvoltare, pentru procurari de brevete, licente, marci, ca si avansuri si aconturi pentru brevete si licente. Aceste imobilizari reprezinta cheltuieli ce trebuie recuperate pe mai multi ani;

Imobilizarile financiare se constituie din diverse creante si titluri cum ar fi participatiile la capitalul altor întreprinderi, împrumuturile catre terti, obligatiuni, actiuni si parti sociale la alte întreprinderi etc. Evaluarea acestor titluri se face prin actualizare cel putin o data pe an si se înregistreaza în patrimoniu.

Evaluarea activelor imobilizate se face la una din urmatoarele valori:
– valoarea de cumparare – reprezinta efortul monetar facut de întreprindere pentru a intra în posesia unui activ imobilizat si se bazeaza pe pretul de achizitie, inclusiv cheltuielile cu fiscalitatea, transportul si comisioanele;
– valoarea economica – este data de valoarea fluxurilor nete de trezorerie pe care utilizarea activelor respective o poate genera.

Valoarea economica desi nu poate fi reflectata contabil deoarece se bazeaza pe anticiparea unor fluxuri, ea poate fi utilizata drept valoare de referinta în cazul unor cesiuni, achizitii etc.;
– valoarea de piata – este valoarea ce poate fi stabilita cu prilejul lichidarii activului respectiv sau sub aspectul costului de înlocuire, tinând cont de gradul de uzura si de parametrii tehnici ai noilor active similare.

Ca instrumente ale evaluarii se utilizeaza amortizarea si constituirea de rezerve pentru deprecierea la diminuarea valorii si reevaluarea la majorarea valorii.

2. Activele circulante se întâlnesc într-o diversitate de forme, în functie de caracteristicile activitatii economice desfasurate de întreprindere:

– stocurile diverse includ toate tipurile de materii prime, materiale, combustibili, productie în curs de executie, marfuri, ambalaje etc. si sunt evaluate contabil la pretul de achizitie sau productie, dupa caz.
– creante clienti – reprezinta marfuri expediate dar neîncasate, avansuri si aconturi acordate personalului, creante asupra bugetului statului etc.;
– aconturi si avansuri – au în vedere atât constructorii, antreprenorii cât si furnizori;
– valori mobiliare de plasament – sunt reprezentate de diverse titluri achizitionate în vederea realizarii unui câstig pe termen scurt. Aceste titluri se înscriu în patrimoniu la valoarea lor de cumparare, iar la sfârsitul exercitiului se estimeaza la valoarea lor posibila de negociat (curs, daca sunt cotate la bursa);
– disponibilitati banesti – numerar în casa, în conturi la banca, valori imediat convertibile în numerar: cecuri de încasat scadente, diverse efecte comerciale de încasat sau scontabile, cupoane de încasat etc.

Modificarea valorii activelor circulante poate avea loc daca se constata diferente între valoarea stocurilor din evidenta contabila si valoarea actuala a stocurilor, apreciata în functie de piata si de utilitatea acestora pentru întreprindere:

– daca valoarea actuala valoarea de inventar – se constituie rezerva pentru deprecierea stocurilor;
– daca valoarea actuala valoarea de inventar – are loc reevaluarea stocurilor.

Rezervele pentru depreciere se constituie astfel:
– stocuri de materii prime: pretul de achizitie – pretul de vânzare la cursul zilei + cheltuieli de vânzare;
– stocuri produse finite: cost de productie – pretul de vânzare la cursul zilei + cheltuieli de vânzare + % profit
– creante clienti: valoarea nominala – valoarea neta.

B. Pasivul bilantier – este reprezentat de capitalul propriu si de datoriile pe termen lung, mediu si scurt.

Capitalul propriu se compune din capitalul social care se formeaza din sumele puse la dispozitia întreprinderii cu caracter permanent de catre proprietari sub forma aportului în numerar sau în natura, din cresterile ulterioare de capital, din diferentele favorabile din reevaluari, profitul nedistribuit, rezultatele favorabile ale exercitiului curent înainte de repartitie si eventual pe seama subventiilor primite.

Capitalul propriu participa alaturi de elementele de pasiv exigibil la finantarea întreprinderii si este supus riscului de rentabilitate, lichiditate si solvabilitate. Capitalul propriu nu este rambursabil, remunerarea lui depinde de performantele întreprinderii si nu este garantata.

Sub aspect financiar, capitalul propriu indica daca întreprinderea a fost rentabila pâna la un moment dat. Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistreaza pierderi mai mari de 50% din capitalul social trebuie sa se dizolve sau, în cadrul unui termen (de obicei pâna la bilantul urmator), sa reconstituie capitalul social pe masura pierderilor ce n-au putut fi acoperite din rezerve.

Rezervele bilantiere – cuprinse în pasivul bilantului pot fi legale, statutare, contractuale, reglementate si alte rezerve.

Rezervele legale se constituie conform legii din profitul anual pâna se atinge o anumita pondere fata de capitalul social (de obicei 10%). Rezervele legale sunt utilizate pentru cresteri de capital sau pentru acoperirea unor pierderi si nu se distribuie actionarilor.

Rezervele statutare si contractuale se constituie conform statutului sau contractului de concesionare imediat dupa constituirea rezervelor legale si înaintea oricaror altor distribuiri.

Rezervele reglementate se constituie în cazul unor amânari ale platii impozitului pe profit într-o anumita proportie; se pot constitui si de catre întreprinderile care primesc subventii de la buget si care-si constituie treptat o rezerva pâna la marimea subventiei fara a fi varsate la buget.

Adunarea generala a actionarilor poate hotarî si crearea altor rezerve pentru acoperirea unor riscuri specifice activitatii desfasurate si care nu sunt acoperite sau sunt acoperite partial (rezerve pentru cresterea preturilor de cumparare, pentru fluctuatii de curs, pentru acoperirea riscului la creditele -clienti etc.).

Provizioanele – reprezinta constatarea contabila a unei pierderi suferite de un activ circulant. Se cunosc diverse tipuri de provizioane:

– provizioane pentru deprecierea de active – se constituie atât pentru active circulante (stocuri, creante-clienti) cât si pentru unele active imobilizate neamortizabile (terenuri, titluri de portofoliu);

– provizioane pentru pierderi si cheltuieli – se constituie pentru anumite cheltuieli previzibile a caror suma si moment al producerii sunt înca incerte;

– provizioane cu caracter fiscal – reprezinta o pârghie a politicii economice si comerciale prin intermediul careia statul poate favoriza anumite decizii, investitii sau sectoare economice.

Acest tip de provizion reprezinta o plata încetinita a impozitului, o iesire de trezorerie latenta pentru impozitele datorate statului;

– provizioane pentru riscuri în litigiu – se constituie pentru propria asigurare, pentru garantii acordate la vânzarea unor obiecte de mare valoare si de folosinta îndelungata.

Provizioanele constituite într-o întreprindere au o tripla influenta: asupra rentabilitatii, lichiditatii si fiscalitatii.

Pasivul exigibil
– cuprinde doua mari grupe de datorii, în functie de termenul de scadenta:

datorii pe termen mediu si lung – includ creditele bancare si obligatare si sunt utilizate pentru finantarea nevoilor permanente ale întreprinderii. Datoriile pe termen mediu si lung alaturi de capitalul propiu formeaza capitalul permanent al întreprinderii.
datorii pe termen scurt – cuprind creditele comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri primite si sunt utilizate pentru finantarea unor nevoi temporare ale întreprinderii.

Împreuna cu capitalul permanent formeaza capitalul total al întreprinderii.

Datoriile se evalueaza la valoarea de rambursare, eventual plus suma dobânzii datorate dar înca neplatita. Totalul dobânzilor datorate pâna la scadenta nu se adauga la suma datoriei.

Datoriile în devize se evalueaza pe baza cursului existent la încheierea bilantului. Diferenta dintre valoarea datoriei initiale si datoria la zi formeaza diferenta de conversiune.

Aceasta diferenta poate fi de activ si semnifica o pierdere latenta sau de pasiv si semnifica un câstig latent.

Angajamentele în afara bilantului – primite sau date de întreprindere, reprezinta obligatiile care nu antreneaza operatii de încasari si plati imediate dar a caror executie ulterioara ar putea modifica patrimoniul întreprinderii. Chiar daca aceste angajamente nu figureaza în bilant ele trebuie luate în consideratie în apreciera situatiei financaire a întreprinderii.

Angajamentele date exprima pasivul si se concretizeaza în aval, cautiuni, garantii, andosari, redevente pentru credit-bail etc.

Angajamentele primite exprima activul si se pot constitui în aval, cautiuni, creante scontate neajunse la scadenta.

2.2 Structura financiara a întreprinderii

Structura financiara a întreprinderii reflecta raportul existent între finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung. De cele mai multe ori, întreprinderea nu îsi poate asigura finantarea doar din fonduri proprii ci apeleaza si la finantari externe. Capitalurile permanente (capitalul propriu + datoriile pe termen mediu si lung) asigura necesarul de mijloace fixe al întreprinderii si o parte a mijloacelor circulante, diferenta fiind acoperita din resursele de trezorerie (credite comerciale si credite bancare pe termen scurt).

Stabilirea structurii financiare este una din cele mai importante decizii financiare ce trebuie luata în concordanta cu specificul activitatii desfasurate de întreprindere.

Astfel, în timp ce finantarea cu capitaluri permanente este mai putin costisitoare, finantarea pe termen asigura o mai mare flexibilitate si adaptare a volumului activitatii la necesitatile fiecarei perioade.

Desi criteriul rentabilitatii este primordial, la stabilirea structurii financiare a unei întreprinderi sunt luati în calcul si alti factori, cum ar fi presiunea actionarilor, a bancilor, politica economica a statului, conjunctura economica-financiara în general (situatia pietei financiare, oscilatiile ratei dobânzii, devalorizarea monetara etc.).

În ultima instanta, adoptarea unei structuri financiare este determinata de creditor care are în vedere riscurile pe care si le asuma: risc de pierdere de capital, risc de dobânda sau risc de imobilizare a capitalului.

Criteriul rentabilitatii în alegerea structurii financiare

Atât capitalul propriu cât si cel împrumutat presupun costuri, dar acesta din urma trebuie remunerat chiar si în conditiile în care întreprinderea nu obtine profit.

În aceste conditii criteriul rentabilitatii este esential în alegerea structurii financiare deoarece permite angajarea de credite doar în conditiile în care rata rentabilitatii întreprinderii este superioara ratei dobânzii de pe piata financiara.

Daca aceasta relatie este respectata, atunci este chiar mai profitabil pentru întreprindere sa apeleze la credite decât sa astepte formarea treptata a fondurilor proprii pentru finantarea unei noi investitii.

Efectul de îndatorare se obtine comparând rentabilitatea economica a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat (dobânda D):
– daca e mai mare decat D efect de îndatorare pozitiv, întreprinderea poate apela la credite pentru finantarea activitatii;

– daca este mai mic decat D efect de îndatorare negativ, structura financiara îndatorata nu este oportuna.

Rentabilitatea financiara este direct proportionala cu structura financiara a întreprinderii (raportul între datorii si capitalul propriu) si cu diferenta existenta între rentabilitatea economica (Re) si rata dobânzii capitalului împrumutat:

Rf = Re + (Datorii/Capital propriu) x (Re – D)

Cu cât este mai mare aceasta diferenta, cu atât rentabilitatea financiara (Rf) va fi mai mare în conditiile unei structuri financiare cât mai îndatorate.

În acelasi timp însa, structura financiara îndatorata presupune riscuri financiare sporite ca urmare a cheltuielilor financiare fixe pe care le determina (principal + dobânda).

Capacitatea de îndatorare a întreprinderii

Capacitatea de îndatorare a întreprinderii este urmarita în principal cu ajutorul urmatorilor indicatori:

– coeficientul de îndatorare globala se calculeaza cu una din formulele:

Datorii totale/Total pasiv

Datorii totale / Capital propriu

În calcularea acestui indicator este preferata de obicei cea de a doua formula deoarece respecta normele uzuale bancare conform carora datoriile totale nu trebuie sa fie de doua ori mai mari fata de capitalul propriu.

– coeficientul de îndatorare la termen CIT , dupa formula :

Datorii la termen / Capital Permanent

Bancile sunt interesate si de posibilitatile clientilor de a achita obligatiile asumate, în cuantumul si la termenele stabilite, fara a-si depasi posibilitatile financiare.

De aceea, pe lânga cei doi indicatori enuntati, se utilizeaza si alti indicatori care exprima limitele acceptate de banci la acordarea atât a creditelor pe termen scurt cât si a creditelor pe termen mediu si lung:

– pentru creditele pe termen scurt se calculeaza un indicator ce ia, în mod normal, valori subunitare (cu cât valoarea indicatorului este mai mica cu atât situatia întreprinderii este mai buna.

Costul creditului pe termen scurt / Profit brut

– în cazul datoriilor la termen se urmareste ca întreprinderea sa dezvolte o capacitate de autofinantare care sa acopere cel putin 25% din obligatiile anuale (rate scadente, comisioane, speze bancare).

Cheltuieli financiare la credite pe termen mediu si lung scurt / Capacitatea de autofinantare

În concluzie, capacitatea de îndatorare reflecta posibilitatile întreprinderii de a primi credite care sa fie garantate si a caror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, sa nu creeze greutati financiare de nesuportat.

Speak Your Mind

*