2.4.4 Analiza fundamentala a intreprinderii

Capitolul nr. 2 – Initiatii sau „Do it self” – Cei singuri

Astazi m-am decis sa fac fata unei noi incercari … sa incep sa aprofundez elemente de analiza fundamentala.

In calitate de simplu actionar coparticipant la activitatea economico-financiara a cel putin unei singure societati si pentru a putea estima corect potentialul unui emitent sunt OBLIGAT sa cunosc cel putin elementele de baza ale acestui gen de analiza.

Astazi vom incepe cu cateva date teoretice necesare intelegerii mecanismelor acestei analize.

CONTINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

1.1 Continutul si rolul gestiunii financiare a întreprinderii

Gestiunea financiara poate fi definita ca un ansamblu de decizii, operatiuni si modalitati de organizare a activitatii financiare în vederea procurarii si utilizarii capitalurilor pentru obtinerea, repartizarea si utilizarea cât mai eficienta a profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiara presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a 2 principii de baza:
– autonomia functionala a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare si gestiune a capitalului;
– eficienta, respectiv obtinerea maximului de rezultate în urma gospodaririi si utilizarii capitalului.

Rolul fundamental al gestiunii financiare în cadrul întreprinderii se concretizeaza în:

1.Maximizarea valorii întreprinderii

Valoarea unei întreprinderi nu este data numai de valoarea prezenta a patrimoniului sau ci trebuie luate în consideratie si urmatoarele aspecte:
– valoarea întreprinderii este o valoare actuala, adica echivalentul prezent al rezultatelor sale viitoare;
– valoarea este o marime dinamica si nu statica ce este perceputa în interdependenta cu procesul de valorificare a patrimoniului;
– evaluarea întreprinderii reflecta în acelasi timp si efectele riscurilor interne si externe ce pot afecta nivelul si stabilitatea viitoare a rezultatelor asteptate.

În concluzie, se poate spune ca maximizarea valorii întreprinderii depinde de nivelul performantelor asigurate de activitatea întreprinderii si de stapânirea riscurilor financiare în general.

2. Mentinerea nivelului performantelor financiare

Gestiunea financiara trebuie sa asigure mentinerea performantelor întreprinderii la un nivel care sa permita obtinera unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse si, daca este necesar, sa permita restituirea acestor resurse.

Obtinera de catre întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente reflecta o risipire a resurselor, daunatoare atât pentru întreprindere cât si pentru furnizorii sai de fonduri si pentru economia nationala.

De asemenea, gestiunea financiara a întreprinderii nu urmareste obtinera cu orice pret a profitului maxim pe termen scurt ci acorda o mai mare importanta stabilitatii performantelor pe termen lung, încercând sa gaseasca un compromis satisfacator între stabilitate si rentabilitate.

3. Stapânirea riscurilor financiare

Principalele riscuri financiare la care este expusa întreprinderea sunt :

– riscul de exploatare – are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în costuri fixe si costuri variabile, aceasta repartitie determinând o dependenta mai mica a sau mai mare a rezultatelor la evolutia productiei si vânzarilor. Astfel, o întreprindere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supusa riscului deoarece daca aceste cheltuieli se repartizeaza pe o cantitate limitata de productie atunci ele determina pierderi însemnate. Daca activitatea întreprinderii si cererea de piata permit o productie ridicata, cheltuielile fixe se repartizeaza asupra unei productii suficiente si se pot obtine profituri.

– riscul de îndatorare este legat de structura de finantare a întreprinderii si se manifesta atunci când rentabilitatea economica a întreprinderii îndatorate este inferioara ratei medii a dobânzii aferente creditelor acordate. Daca întreprinderea creste volumul de credite ea se obliga sa obtina profituri suplimentare care sa permita remunerarea si rambursarea acestor credite.

– riscul de faliment este consecinta insolvabilitatii întreprinderii si poate determina chiar disparitia acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori intreprinderea îsi asigura supravietuirea, dar chiar si în acest caz sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a întreprinderii.

– riscul valutar si riscul de rata a dobânzii sunt riscuri financiare specifice legate de evolutia cursului de schimb a monedei nationale si de evolutia posibila a ratei dobânzii. Orice întreprindere care efectueaza operatii în devize sau moneda straina se expune riscurilor de pierdere legate de evolutia defavorabila a cursului de schimb între momentul încheierii unei tranzactii si momentul efectuarii efective a platii. De asemenea, întreprinderile sunt expuse efectelor date de variatia ratelor dobânzii pe piata de capital. Acest risc afecteaza atât întreprinderile care angajeaza noi credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a cresterii dobânzilor) cât si cele împrumutatoare (daca au acordat credite cu dobânda fixa care asigura o remuneratie plafonata în timp ce dobânda de pe piata financiara poate creste).

4. Mentinerea solvabilitatii sau stapânirea echilibrului financiar

Solvabilitatea reprezinta aptitudinea unei întreprinderi de a face fata datoriilor sale când acestea ajung la scadenta. Mentinerea solvabilitatii este esentiala, asa cum am aratat, pentru prevenirea riscului de faliment.

În cazul întreprinderilor insolvabile creantierii prejudiciati pot cere urmarirea în justitie, actiune ce se poate încheia cu pierderea totala sau partiala a patrimoniului debitorului falimentar. Prin urmare, gestiunea financiara are un domeniu de actiune foarte larg impunând, în special, rezolvarea a doua probleme esentiale:

– asigurarea echilibrului financiar, respectiv echilibrarea fluxurilor de încasari si plati;
– rentabilizarea utilizarii fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora cât si dezvoltarea întreprinderii.

Respectarea cerintelor gestiunii financiare impune efectuarea unui control riguros ce urmareste:
– sa masoare diferentele între previziuni si realizari;
– stabilirea cauzelor dificultatilor financiare care afecteaza sau ameninta întreprinderea;
– sa indice decizii corective care sa redreseze situatia financiara atunci când este nevoie;
– sa revizuiasca, daca este necesar, obiectivele si previziunile initiale.

1.2 Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare
Principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii pot fi analizate pe cele trei faze ale ciclului financiar fundamental desfasurat în întreprindere:
analiza financiara, decizia financiara si controlul de gestiune.

Prima faza, analiza financiara are ca obiectiv identificarea potentialului de degajare a fluxurilor monatare reale (cash flow-uri) ca actiune interna, iar ca actiuni externe se urmareste echilibrul financiar si performantele întreprinderii evidentiate la nivelul soldurilor interne de gestiune, capacitatii de autofinantare etc. Analiza financiara urmareste de asemenea stabilirea unui diagnostic financiar al rentabilitatii si al riscului pe baza documentelor contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierderi, anexele la bilant.

A doua faza a ciclului financiar presupune formularea deciziilor financiare. Decizia financiara este procesul rational de alegere a unei linii de actiune pe baza analizei mai multor solutii posibile în vederea realizarii obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii.

La nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: decizii de investitii, decizii de finantare si decizii de repartizare a profitului.
– deciziile de investitii au influenta directa asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Obiectul deciziei de investitii îl reprezinta selectia elementelor de activ utilizând drept criterii rentabilitatea si lichiditatea;

– deciziile de finantare au influenta directa asupra structurii pasivelor, modificând gradul de exigibilitate al acestora si costul mediu al capitalului. Deciziile de finantare urmaresc selectarea surselor de finantare optime pentru întreprindere si stabilirea celui mai corect raport între sursele interne rezultate din autofinantare si din dezinvestirea de active fixe si circulante, pe de o parte, si sursele externe respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, pe de alta parte.

Criteriul pe care se bazeaza stabilirea structurii financiare a întreprinderii este realizarea celui mai redus cost al capitalurilor în conditiile unui grad rezonabil si controlabil de îndatorare a întreprinderii.
-deciziile de repartizare a profitului net au implica tii directe asupra investitiilor si a capacitatii de autofinantare a întreprinderii. Pe de o parte reinvestirea profitului net conduce la cresterea autonomiei financiare, la îmbunatatirea structurii financiare a capitalurilor întreprinderii, reprezentând totodata un factor de crestere a valorii întreprinderii. Pe de alta parte, distribuirea de dividende creaza imaginea unei întreprinderi rentabile, conduce la cresterea încrederii publicului în întreprindere si, ca urmare, la cresterea valorii acesteia de piata.

Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung, a activelor si pasivelor permanente. Gestiunea financiara pe termen lung sta la baza stabilirii unei strategii financiare de crestere si consolidare a valorii întreprinderii.

Gestiunea financiara pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante si de trezorerie pe de o parte si sursele de capitaluri circulante (proprii, temporare, credite de trezorerie si de scont) pe de alta parte. Gestiunea financiara pe termen scurt urmareste optimizarea gestiunii stocurilor, a creantelor-clienti, a soldurilor de trezorerie în vederea cresterii rentabilitatii si lichiditatii lor, în conditiile de diminuare a riscului.

Se urmareste, de asemenea relaxarea scadentelor datoriilor de exploatare si reducerea costului creditelor pe termen scurt.

Analiza financiara constituie si baza de fundamentare a bugetelor întreprinderii. Sistemul de bugete al întreprinderii se realizeaza într-o structura ierarhic a pornind de la cele de orientare generala (planul strategic pe 3-5 ani), continuând cu cele anuale specifice diferitelor activitati economice ale întreprinderii si încheind cu cele operationale (bugetul de trezorerie).

A treia faza a ciclului financiar al întreprinderii presupune controlul de gestiune prin care se urmareste identificarea abaterilor realizarilor fata de prevederile bugetare sau fata de proiectele initiale si de corectare a acestor abateri.

Speak Your Mind

*